Scrisoare de la Nadia

La 14 ani,Nadia Comăneci a câştigat la JO de la Montreal din 1976, 3 medalii de aur, 1 de argint și 1 de bronz,obţinând şi prima notă de 10 din istoria notărilor la Olimpiadă de 7 ori.A fost numită Zeiţa de la Montreal.Această scrisoare este o ficţiune dar sugerează ce ar scrie fetiţa din spatele gimnastei unei prietene din aceeași perioadă (dacă i s-ar fi permis să aibă una). A fost inspirată de cartea Scrisori către o tânără gimnastă scrisă chiar de Nadia.

Dragă prietenă,

îţi mulţumesc pentru felicitările pe care mi le-ai trimis după ce am câștigat medaliile de la JO de la Montreal. Din partea ta sunt mult mai importante decât de la toţi cei care vin lângă mine şi acum îi văd pentru prima oară. Sper să nu crezi că de acum mă voi schimba că sunt o mare campioană olimpică. Voi fi aceeaşi fată muncitoare care trebuie să-și facă antrenamentele zilnice așa cum zic antrenorii. Şi chiar dacă tu ai auzit că domnul Bela Karoly e sever şi foarte dur,eu ştiu că e un antrenor bun pentru noi. Alături de soţia lui, Marta, ne motivează să lucrăm pe aparate fără să ne plictisim şi să fim mereu concentrate la ce avem de făcut.Parcă ar şti că suntem nişte copii care combină antrenamentul cu joaca. Iar noi am învăţat disciplina pentru că repetările elementelor iar şi iar îţi dau siguranţa la concursuri.

Dar trebuie să îţi spun că o Olimpiadă e ceva foarte mare.Eu eram obişnuită doar cu un Campionat European şi când am ajuns în Satul Olimpic am crezut că am ajuns pe o altă planetă. Oameni de toate naţiile la un loc, cu moduri diferite de a se manifesta, de a comunica, de a se concentra. Mâncarea era din cea mai diversă şi ciudată pentru noi şi totul era gratis. Acolo puteai să mergi şi la cumpărături şi la teatru în acelaşi timp…

Dar antrenorul ne-a adus repede cu picioarele pe pământ când ne-a zis : ”nu aveţi voie nimic!”.Şi l-am înţeles. Nu puteam să ne pierdem concentrarea de la ce aveam de făcut şi anume să reuşim să ne facem bine treaba la Jocurile Olimpice pentru că toată lumea era cu ochii pe noi. Eram cele mai mici şi mai drăguţe. Iar acum făceam ce ne-am dorit întotdeauna: gimnastică la nivel înalt.

Am să-ţi spun despre prima notă de 10 a concursului,la paralele. Nu aveam emoţii pentru că ştiam că pot să realizez un exerciţiu sigur după multele repetări de la antrenamente. Şi în plus, acesta era aparatul meu preferat. Iar când am terminat acel exerciţiu, acum devenit legendar, ştiam că am realizat ceva deosebit pentru că inclusesem, la sugestia antrenorilor, nişte elemente noi, care îmi vor purta numele. Nimeni nu le mai prezentase până atunci. Dar, am să-ţi spun un secret, la aterizare am făcut un mic pas şi credeam că voi fi penalizată. Nu mi-am dat seama ce înseamnă 1.00 afişat pe tabelă dar antrenorul a vorbit cu arbitrele care i-au arătat pe degete că e de fapt 10. Tabela nu era pregătită pentru a arăta această notă.

Doar când am ajuns acasă şi pe aeroport ne aşteptau atâţia oameni mi-am dat seama de importanţa victoriilor mele. Acolo,la Montreal, antrenorii ne-au ţinut într-o izolare care cred că ne-a făcut bine. Primirea triumfală de la Bucureşti pentru mine a avut şi o parte tristă pentru că aveam în braţe o păpuşă pe care cineva mi-a smuls-o în aglomeraţie.

Dar mă bucur că am putut să aduc glorie României şi că am făcut cunoscută gimnastica românească. Abia aştept să mă întorc la antrenamente şi să continui să fac ce ştiu mai bine: gimnastică.

creaţie proprie, publicată in ziarul Buzz din august 2021

 

Coşul cu fructe

 

Într-una din zilele toamnei,într-un coş mare şi împodobit cu frunze colorate cu galben,roşu şi puţin verde s-au întâlnit la un loc câteva mere, câteva pere, câţiva struguri cu bobiţe mari şi câţiva cu bobiţe mai mici. Toate fructele erau vesele şi abia aşteptau să fie alese şi să fie mâncate de copii şi de oamenii mari.

La un moment dat, în coşul lor încăpător şi-a făcut apariţia un fruct nou. Mare, galben, dar părea cam încruntat. Nu era prea prietenos. Fructele vesele s-au speriat de asprimea noului fruct,deşi pe coaja lui au simţit un puf cafeniu care le amintea de verişoara lor prietenoasă, piersica. Dar acesta părea îmbufnat, acru, încăpăţânat.
-- Cine eşti tu ? Nu te-am mai văzut până acum printre noi! spuse un măr roşu curajos ca întotdeauna. Nu pari a fi măr, pentru că nu ai forma noastră rotundă. Şi nu ai nici rezistenţa noastră uşoară. Cred că oamenii se rănesc atunci când vor să muşte din coaja ta. Şi semeni mai mult cu o pară !
-- Ba nu ! strigă o pară cu codiţa în sus. Uită-te la forma mea alungită. El e mai îndesat faţă de mine...Seamănă mai mult cu o lămâie..
-- Şi nici strugure nu e, începură bobiţele să freamăte Cum ar fi să fie mai mulţi ca el pe un ciorchine ... Are şi coaja tare...Nu cred că e foarte popular…
-- Deci, cine eşti tu,fruct galben cu coaja tare şi cu puful ăsta care ne-a umplut pe toţi din coş ? luă din nou cuvântul mărul cel roşu.
  Noul fruct tuşi timid să-şi dreagă vocea.Cu un glas aproape şoptit spuse : 
 -- Îmi pare rău că v-am deranjat,aici în coş. Sunt cam timid că nu prea sunt popular în rândul fructelor. Am coaja şi interiorul tari aşa că oamenii vă preferă pe voi. Nu sunt o lămâie, deşi şi despre mine se zice că am un gust neobişnuit. Dar cine mă mănâncă nu mă mai uită. Sunt şi acru şi dulce şi zemos dar şi tare.Se zice despre mine “face gura pungă”,Asta e când se grăbesc şi mă încearcă prea devreme. Dar toţi mai gustă odată atunci când îmi vine vremea.Eu vin la rând toamna târziu aşa că am şi eu prospeţimea mea. Sunt solitar, deşi cresc într-un copac ca şi voi, cu alte fructe ca mine. Dar atunci când mă gustă oamenii preferă să ia un singur fruct şi să mă împartă tuturor în feliuţe. Aşa că nu sunt obişnuit cu prea multă companie în jur. Dar să facem cunoştinţă cum trebuie : eu sunt o Gutuie şi îmi pare bine să fiu cu voi şi împreună să alintăm gustul oamenilor, să-i ajutăm să fie sănătoşi şi voioşi. 
Tu ai gutui în coşul de fructe al toamnei ? 

** creaţie proprie,publicată în ziarul Buzz , în nr. din septembrie 2021

Dragă elevule,

...eu...prima zi de şcoală...1984

şi la începutul acestui an şcolar, ca şi în toate celelalte,eşti nerăbdător. Eşti emoţionat. Eşti curios. Eşti speriat. Eşti plin de întrebări. Dar eşti şi plin de speranţă. Fie că eşti la început de drum sau mai ai un pas să ajungi la capătul drumului (unul dintre multele drumuri ale vieţii tale), vrei să începi cu acest prim pas. Ştii că va fi greu dar ca să ajungi la destinaţie te vei ajuta de superputerea ta, pe care unii par că au uitat că o au : imaginaţia . 

Uneori, te întrebi dacă tot ce trebuie să înveţi îţi va fi de folos. Nimic nu îţi este dat pe parcursul vieţii fără să ai nevoie la un moment dat. Aşa că ia tot ce întâlneşti pe acest drum al învăţării şi, precum înţelepţii din trecut, bagă în traista pe care o porţi mereu la tine : mintea ta. Nu ştii când ai nevoie de ceva de acolo care îţi poate salva viaţa. Uită-te în jur mai atent şi poate lecţiile alea de neînţeles vor deveni mai clare.

Pe parcursul drumului ,vei descoperi că nu toţi suntem la fel dar asta ne poate face puternici. Mai ales dacă ne acceptăm unul altuia slăbiciunile şi ne apreciem calităţile. 

Vei avea parte şi de dezamăgiri,lacrimi sau cuvinte care te vor răni. Dar fiecare lovitură primită are şi rolul de a te face mai puternic şi mai flexibil la schimbare.

Nici lumea în care trăim nu e perfectă. Dar multora le lipseşte curajul de a semnala o nedreptate sau alt aspect care îi deranjează. Astfel, o mică problemă poate creşte , dusă mai departe şi ajunge să ne murdărească colţul nostru de lume pe care îl protejăm.Un înţelept al lumii,a cărui înţelepciune a rezistat mult peste anii lui spunea : “Fii tu schimbarea pe care o doreşti în lume!”

Anii pe care îi petreci la şcoală te pot pregăti să faci schimbarea în bine a colţului tău de lume.Aşa că imaginează-ţi că păşeşti în fiecare zi în lumea magică a învăţării care,deşi nu e uşoară,îţi va da uneltele cu care să te descurci în viaţă. Uneori, în tot haosul din jur va trebui să găseşti tu singur uneltele şi chiar să înveţi pe cont propriu să le foloseşti.

Bucură-te de fiecare zi şi atunci cînd ajungi la capătul puterilor adu-ţi aminte că nimic nu durează la nesfârşit. Nici măcar anii de şcoală ... la care te vei gândi mereu cu nostalgie ! 

creaţie proprie,apărută în ziarul Buzz, în septembrie 2020.

Dragă toamnă ,

Îţi scriu această scrisoare pentru că vreau să îţi mulţumesc că vii în fiecare an chiar dacă nu toată lumea te apreciază la adevărata ta valoare. De fiecare dată ne oferi atâta culoare în jur iar noi,oamenii,devenim mai paşnici doar descoperind-o împrejurul nostru. Încă din primele zile de  septembrie, când sora ta, vara, se mai simte încă în preajmă, tu apari calmă trimiţând câteva semne – o frunză galbenă aici, o frunză legănată de un vânt lin mai încolo şi nici nu ne dăm seama când trotuarul s-a umplut de frunze. Aşa că uneori ne oprim din drumul nostru grăbit să le admirăm forma, coloritul încă neuniform (tot toamna, pictorul priceput le-a colorat) .Şi parcă descoperim abia atunci din ce copaci provin, descoperind încă odată lumea din jur. Când se adună prea multe frunze,oamenii mari le strâng în grămezi numai bune să te arunci în ele, să faci o ploaie de frunze şi să le împrăştii din nou . Şi zic ei că toamna e un anotimp trist...

Îţi mulţumesc şi pentru bogăţia de gusturi şi culori pe care o găsim pe mesele noastre. După luni întregi de trudă şi grijă, roadele se arată apetisante şi parfumate pe mesele noastre. Aproape că îmi vine greu să cuprind toată această avere a ta : mere galbene sau roşii, pere zemoase, prune albăstrui, struguri cu boabe mari sau mici dar la fel de gustoase şi sănătoase. Şi să nu uit de gogoşari, de vinete,de varză sau ardei.Încercăm să păstrăm cumva vraja acestor bunătăți conservându-le şi bucurându-ne de ele ori de câte ori simţim nevoia să fim alintaţi.

Îţi mulţumesc pentru răcoarea lunii septembrie,după cele 3 luni fierbinţi de vară. Pentru lumina lui octombrie când soarele face ca frunzele galbene, rămase încă în copaci să pară aurii. Pentru ploaia lunii noiembrie care pregăteşte lumea pentru frigul de mai târziu şi pentru prima zăpadă. Încet încet ne lăsăm îmbrăţişaţi de căldura şi mângâierea hainelor moi şi pufoase care ne apără de aerul tot mai rece.

Uneori oamenii se întristează când aud că vii după o vară plină.Se gîndesc la zilele în care eşti mai melancolică, sau la ce a trecut decât la ce este în prezent. Spun că au plecat toate păsările în ţările calde. Dar larma şi cântecul lor a fost înlocuit de glasurile elevilor din jurul şcolilor....

Sper să ne întâlnim în fiecare an şi să mă ajuţi să descopăr şi alte frumuseţi,alte culori,alte senzaţii.

Cu mare drag, a ta veşnic admiratoare...   

Creaţie proprie, apărută în ziarul BUZZ, din luna octobrie 2020